Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 18 februarie 2018

Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII



Foișorul Cinei de Taină
Vatra Cinei de Taină
Suntem încă pe Muntele Sionului, nu ne vine să plecăm de aici. După cum nu ne venea să plecăm de pe Eleon. Pe platoul cu ienuperi înalți al mănăstirii rusești de pe Eleon te simțeai literalmente propulsat către cer, de ca și cum verbul Înălțării lui Dumnezeu se întrupa acolo în fiecare credincios – și cum să nu fie astfel? Topografia muntelui retezat, cu platou larg, bogat înverzit și coaste abrupte, te izola cu totul de orașul din vale, pe care, nemaivăzându-l, aproape că îl uitai, lăsându-te cu totul îmbrățișat de cer, de ca și cum un singur drum ar mai fi fost posibil: în sus! 
 
Aici, în schimb, pe Sion, vatra de piatră domoală te îndeamnă să te afunzi spre adânc, spre începătoria Cuvântului lui Dumnezeu pe pământ, apoi să îți porți privirea pe crugul orizontului, îmbrățisând cumva drumurile Apostolilor în răspândirea cuvântului dumnezeiesc. De pe Eleon simți că te înalți direct către Tatăl, odată cu Hristos; de pe Sion te pleci către David, Solomon și Avraam, apoi către Apostoli și Maica Domnului – părinții după trup ai credinței în Dumnezeu pe pământ. Memoria aerului și memoria pietrelor. Tată și mamă! 
 
Cu câtă atenție modelează Dumnezeu reliefurile pământului, ca pe niște enorme instrumente muzicale, spre a face să răsune în ele, aproape pentru eternitate, melosurile și cuvintele Sale! Nu trebuie decât să fim atenți, să ne așezăm în pace lăuntrul, spre a intra în rezonanță cu acest cânt! Geografia spirituală nu-i o vorbă goală! Uneori această atenție lăuntrică are de înfruntat logosul înșelător al edificiilor omenești, care încarcă cu multiple straturi de patosuri străine vetrele sacre. Iar la Ierusalim aceasta se întâmplă adesea. 
 
Și se întâmplă și acum, la Foișorul Cinei de Taină, unde încă adăstăm și am tot vrea să rămânem. Coloanele corintice și bolta cu nervuri gotice, construite de franciscani în secolul XIV, îi dau o grație rece, de civilizație apuseană obosită, în care degeaba încerci să descoperi simplitatea euharistică de acum două milenii. Nu o vei găsi! Nu vei găsi în ritmicitatea festivistă a acestor coloane și arce nimic din înfrigurarea apostolilor și a ucenicilor adunați aici în așteptarea pogorârii Duhului Sfânt. Nici modestia rugătoare a Maicii Domnului, care se spune că a locuit aici după Înălțarea Fiului ei. Ori poate vei desluși, totuși, vreun ecou din tensiunea discuțiilor aprinse ale apostolilor din timpul Sinodului de la Ierusalim, primul sinod al Bisericii, ținut tot aici, unde s-a rostit pentru prima dată pecetea cuvântului mărturisitor: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”
 
Aici a fost primul loc de adunare a creștinilor și s-a construit edificiul primei biserici: a Apostolilor, cruțată ca prin minune când în anul 70 Ierusalimul a fost ras de pe fața pământului de romani, împlinindu-se teribila profeție referitoare la sfânta Cetate, că „Nu va rămâne piatră peste piatră să nu se risipească”. Golgota, dar și Templul lui Solomon au fost făcute una cu pământul, dar vatra creștină de pe Sion a rămas. Biserica Apostolilor a fost extinsă în secolul al IV-lea, devenind o impozantă bazilică octogonală, numită a Sfântului Sion, apoi distrusă în invazia persană din 614. Abia cruciații au refăcut-o pe la 1130, după ce au recuperat teritoriul de la sultanul Egiptului, incluzând în interiorul ei și foişorul, sub care se afla presupusul mormânt al lui David. Au construit și o mică abație franciscană pe locul Adormirii Maicii Domnului și au închinat tot ansamblul Sfintei Maria „din Sion”. La scurtă Sionul a fost cucerit de arabi, apoi recuperat de cruciați și iar cucerit de musulmani, care au transformat bazilica în moschee, închinată lui David, interzicând cu desăvârșire accesul creştinilor până în 1967, când teritoriul a fost recuperat de Israel. 
Distrugerea Ierusalimului - Scoala lui Roberti
 
Câteva vitralii din sala Foișorului, în culori limpezi verde-albastru, cu versete din Coran, amintesc lungile perioade de stăpânire musulmană. „Piatră peste piatră...” Câtă credință, dar și câte patimi sângeroase s-au confruntat pe aici! Dar vatra creștină a rămas. Nimic din incinta pătrată nu-ți indică locul unde s-a aflat sfânta masă de unde Hristos a frânt pâinea în fața Apostolilor Săi. Olga Greceanu povestește în memoriile sale că, la insistențele ei, un călugăr franciscan i-a arătat un semn cruciform scrijelit discret pe unul din ziduri. Noi nu îl observăm, dar și înghesuiala e prea mare pentru a căuta semne vizibile. Lumea stă și se roagă în tăcere. Și nimeni nu vrea să plece. Cum să pleci de la ultima Cină a Domnului și de la prima Cină a Împărăției?
(Va urma)

Vedeți și:  
 

sâmbătă, 10 februarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XVII)



„Mamă va zice Sionului omul...”


Trebuie să fii pregătit ca să urci pe Sion. Să-ți fi făcut antrenamentul. Nimeni nu-și începe pelerinajul în Țara Sfântă cu Muntele Sionului. Mai întâi te închini pe Golgota la Mormântul Domnului, ieși din Cetate și cobori la mormântul Maicii Domnului, faci numai câțiva pași și respiri umbra, durerea și biruința Muntelui Măslinilor, apoi revii în Cetate și parcurgi cu tălpile tale Via Dolorosa, poate ajungi și la Betleem... și abia apoi pe Sion
Când ajungi, în sfârșit, pe Sion, constați că toate celelalte drumuri și închinări fundamentale, pe care le-ai parcurs ca pe o adâncă metanie, gravitau, de fapt, în jurul Sionului și că toate duc spre Sion. Sionul e inima. E inima inimii. Îți trebuie mai multe metanii fundamentale ca să ajungi la inima inimii. Și, dacă nu ești deja teolog, îți trebuie să trăiești mai mult de câteva zile la Ierusalim ca să înțelegi asta.
Căci Sionul este vatra. Vatra vetrelor lui Dumnezeu pe pământ. Nimeni dintre muritori nu cred că a înțeles mai bine Sionul ca David. Și nimeni nu l-a cântat atât de desăvârșit.
Că a ales Domnul Sionul, Şi l-a ales ca locuinţă Luiși… Acesta este locul Meu de odihnă, voi locui în el, căci l-am dorit” (Ps. 131,13-14). De aceea aici, pe vârf de deal, înghesuită între sfinte sanctuare creștine, ne și întâmpină statuia de bronz a lui David cu harfa în mâini. Înțeleg această densitate a vetrei pelerinii ce agită stegulețe colorate în mâini ca să nu se piardă de grup? Înțelegem acest lucru noi, „limbile”, venite cu autocare sau haihui din toate colțurile lumii? 
 
Foișorul Cinei de Taină
Înțelegem, dacă ne amintim că aici, pe Sion, fusese chemat de Domnul Avraam să îl junghie pe fiul său Isaac. Nu chiar aici, lângă statuia lui David și la locul Cinei de Taină, ci pe aripa de est a muntelui, pe vârful sau stânca Moria. Aici s-a înfăptuit primul legământ al lui Dumnezeu cu omul. Muntele Sion este altarul acestui legământ. De aceea, toată istoria Ierusalimului și a poporului evreu este fundamental legată de Sion. Pe Moria i s-a arătat Domnul lui David și tot aici a înălțat Solomon templul din Ierusalim, după toată rânduiala dată de Yahwe. Stânca Moria este venerată și de musulmani, căci este considerată de aceștia locul de unde Profetul lor ar fi fost răpit la cer; și chiar rugăciunile islamice, înainte de a fi îndreptate geografic spre Mecca, erau îndreptate spre Moria, spre Sion. Încă de la sfârșitul secolului XVII, stânca jertfei lui Avraam a fost înglobată de Moscheea Omar, a cărei perfectă cupolă aurie, profilată peste pietrele albe ale Vechii Cetăți, conferă marca distinctivă a orașului. Astăzi, accesul non-musulmanilor în interiorul moscheii este strict restricționat ori chiar prohibit. Mulți nici nu-și mai încearcă norocul și se mulțumesc cu contemplarea de la distanță a importantului sit de închinare pentru creștini, evrei și musulmani, rechiziționat de aceștia din urmă. 
 
Marele magnetism al toposurilor sacrosante fundamentale concentrează și marile tensiuni interreligioase, pe care „progresul umanității” nu s-ar putea lăuda că le-a estompat... Și totuși, puterea de atracție a vetrei de întemeiere este mai mare decât gâlceava crezurilor. Căci fiecare „crez”, fiecare „credință” se străduiește să asculte aici „glasul pietrei de temelie”. Și acest glas vorbește, pentru cine are urechi să audă, dincolo de opreliștile lumești și, pentru cine are ochi să și vadă, poate chiar dincolo de zidurile confesionale. 
 
Mamă va zice Sionului omul şi om s-a născut în el şi Însuşi Cel Preaînalt l-a întemeiat pe el (...) Că în Tine este locaşul tuturor celor ce se veselesc” (Ps. 86:4, 6).
Munte al bucuriei, munte al plenitudinii dumnezeiești pe pământ este Sionul. Brațele lui, întinse de la Muntele Templului lui Solomon (unde e și Stânca Moria), coboară spre sud, în afara Vechii Cetăți, pe coama dealului cu ruinele Cetății lui David și urcă din nou spre sud-vest, la mormântul regelui David și la locul Cinei de Taină. De fapt, în accepțiunea modernă acesta din urmă este considerat Muntele Sion. Aici ajungem și noi, împreună cu grupul de români din Franța, condus de părintele Bogdan. 
 
Ne strecurăm în pas eficient printre grupurile de turiști, traversăm culoarele și piațetele înguste dintre imemorialele sanctuare de piatră, a căror culoare confesională nu o identifici din prima, urcăm un etaj și intrăm în foișorul ultimei Cine a Domnului cu ucenicii Săi. Este o incintă pătrată cu pereți albi, coloane și arcuri gotice, destul de luminoasă, „odaia de sus” a casei Evanghelistului Marcu. Câteva grupuri de pelerini de confesiuni și nații diferite se roagă în liniște. Unii îngenunchiază, un grup de indience în sari-uri multicolore șed pe jos, alții cântă scurte rugăciuni în picioare sau meditează. Tot aici se spune că Iisus le-a spălat picioarele ucenicilor Săi, aici S-a arătat după Înviere apostolilor, aici a avut loc Pogorârea Sfântului Duh. Și la doar câțiva pași de acest loc și-a dat sufletul în brațele Fiului Său Maica Domnului.
 
Acum înțelegi de ce „Sionul e mama” și de ce „Bucuria întregului pământ este muntele Sionului, muntele cel sfânt al Domnului” (Ps. 47:2).

(Va urma)

[Fotografiile aparțin autoarei]  
 
Vedeți și:  



sâmbătă, 3 februarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj XVI: „Și pietrele vor striga!” (Ierusalimul armenesc-II)



Maslinul de care a fost legat Hristos
Ieșim din curtea pustie a Seminarului teologic armean, trecem printr-un portic scund și ajungem într-o curte minusculă cu garduri groase de piatră, cu totul părăsită, unde ne întâmpină un măslin cu coroană bogată: este măslinul de care a fost legat Hristos înainte de a fi interogat – ne explică Dmitri Brickman. Măslinul, vechi de două milenii, dar încă robust, este cunoscut ca făcător de minuni. Nici o plăcuță indicatoare, nici un plan al sfântului lăcaș nu oferă lămuriri pelerinilor. Dacă ai venit cu lecțiile făcute de-acasă e bine, dacă nu, bazează-te pe „îngerii păzitori”!
Urcăm pe o scară abruptă, săpată în zid, pe acoperișul unei case tipic evreiești, probabil, ca cele menționate în Biblie. N-am mai urcat din copilărie de acoperișuri. Pentru câteva clipe ne simțim copii. Coborâm în altă curte interioară, la fel de modestă și strâmtă. Pare nelocuită de ani buni: o ascunzătoare perfectă pentru visători și poeți! Aici, spune Dmitri, fusese găzduit de un prieten al său, preot armean, pe când realiza albumul de fotografii „Umbrele Ierusalimului”. În jur, doar cer luminos, piatră albă, acareturi modeste și simple și o neasemuită liniște. Pare locul ideal pentru iubitorii de ascunzișuri! O mulțime de refugiați armeni în timpul genocidului din Turcia și-au găsit adăpost între aceste ziduri înguste, dar, se pare, foarte încăpătoare pe dinăuntru. Dar câte locuri de felul acesta nu ascunde, oare, Vechea Cetate? 
 
Manast Sf Arhangheli - fragment fresca
Am ajuns astfel la mica, dar importanta biserică-mănăstire a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil
. Aici a fost casa Marelui Preot Ana, unde a fost adus Mântuitorul spre a fi judecat. Hramul bisericii-mănăstire este legat de un semn ceresc apărut în momentul pălmuirii lui Hristos de către un slujitor al lui Ana: cerul s-a deschis, arătând cum Arhanghelii, de mâhnire, își acoperă fața cu aripile... Câteva fresce în culori pastel, nerestaurate, străjuiesc pe sectoarele sferice, de o geometrie perfectă, ale scundei cupole, evocând bunul gust duhovnicesc al unor vremuri apuse. Biserica e foarte veche, datează din secolul I, când a fost construită de Elena, soția regelui Abgar al Armeniei (primul rege armean creștin, vindecat de lepră cu o mahramă pe care Hristos Își imprimase chipul, neputând veni personal să îl vindece, așa cum regele îl rugase). 
 
În zidul curții interioare a mănăstirii Sfinților Arhangheli se află un bloc de piatră în forma unei guri căscate, supranumită „piatra Osana”. Nu îl observi ușor și, iarăși, nici o plăcuță indicatoare nu te ajută. La intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, când era aclamat cu strigătul „Osana”, fariseii I-au cerut să închidă gura poporului, dar Iisus le-a răspuns: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!” (Lc. 19, 40). Tradiția spune că pietrele, asemeni unor uriași cuminți, zăvorâți în materie, au ascultat atunci de cuvântul Mântuitorului. O imagine grăitoare cât două milenii de teologie! La Ierusalim toate pietrele vorbesc, mai mult ca oriunde. Dar să vezi întrupat strigătul mut de proslăvire a Domnului într-un bloc de piatră neșlefuită, e la fel de copleșitor cu a vedea munții mișcându-se prin puterea credinței. Doxologie în piatră. Copleșitor și usturător. Căci vedem, ca mărturie peste veacuri, cum „credința pietrelor” este, uneori, mai mare ca cea a oamenilor... 
 
Piatra "Osana"
În drumul spre casă păstrăm în noi, ca pe un ulei sfânt, acest duh al nobilei tăceri armenești. Ar mai fi multe întrebări de pus, dar le lăsăm, spre a nu știrbi frumusețea ce am cules-o. E seara târziu, rumoarea tinerilor evrei s-a risipit de pe străzi și s-a concentrat în câteva colțuri ale orașului, unde au loc concerte în aer liber. La metoc, prietena noastră de la Iași ne povestește că, întorcându-se acasă ca să lase niște cumpărături, a fost nevoită să rămână toată ziua pe loc, potrivit directivelor stricte de securitate din perioada vizitei prezidențiale americane, când nici un civil – turist sau localnic – nu avea voie să umble pe străzile Vechii Cetăți. O zi de recluziune forțată! Doamna Petrina a suferit pentru o zi experiența zăvorârii, dar nu e deloc revoltată, pentru că a citit acatiste, precum și din volumul gros pe care-l cară peste tot cu ea:
Pelerinaj la Mormântul Domnului de ierom. Ioanichie Bălan. Fiecare își află la Ierusalim calea sa. Important este să nu te revolți și să primești ca de la Dumnezeu orice ți s-ar întâmpla.

(Va urma)

Vedeți și:  

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj XV (Ierusalimul armenesc)


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 27 ianuarie 2018

Patriarhia Bisericii Armene. Ierusalim
Ierusalimul – vechiul Ierusalim – nu e un singur oraș, ci mai multe orașe suprapuse, care nu se întâlnesc unul cu altul” - explică Dmitri Brickman, cel mai subtil observator vizual al Ierusalimului, din câți am cunoscut, și simțim că are dreptate. „Există un Ierusalim al evreilor, altul al creștinilor, altul al palestinienilor, al armenilor... Ați văzut vreodată vreun arab să intre în cartierul evreilor sau al armenilor? Fiecare are rețeaua sa de străzi și locuri preferențiale, care nu se întâlnesc între ele”. Nu ne-am gândit până acum la asta, dar simțim că are dreptate. 

Este greu să realizezi acest lucru ca turist după doar câteva zile de peregrinat prin oraș, dar acum începem să înțelegem dedesupturile acelor schimbări bruște de peisaj și de atmosferă la trecerea unui anumit gang, la cotitura neașteptată a unei străzi, ori la urcarea a nu mai mult de câteva trepte pe un vechi pavaj șerpuit între două ziduri, schimbări care-ți tăiau respirația și te amețeau. Pentru că nu doar lumina se schimba, dar parcă și murmurul limbilor vorbite în jur, și viteza de mers a oamenilor, poate că și data afișată pe ceasurile de mână și pe telefoanele acestora... De ca și cum te-ai plimba cu liftul printre etajele nenumerotate ale unei mine vechi, schimbând mereu altitudinea... 

Te simți pietonul unui complicat labirint spațio-temporalo-lingvistic ori că te plimbi în culisele multietajate ale unui mare teatru necunoscut, ale cărui hotare nu le cunoști, teatru animat de mai multe trupe actoricești, care își au, fiecare, orele lor bine stabilite de joc și nu prea se intersectează unele cu altele, după o regulă de toți acceptată. Incălcarea acestei reguli înseamnă sânge, înseamnă război. Simți că mai sunt și alte reguli nescrise la fel de importante, pe care va trebui să le descoperi singur, dacă asta nu te va costa prea mult, ori vei trece pe lângă ele cu nonșalanță, așa cum fac atâția turiști. Asta e „multiplicitatea Ierusalimului”!

Într-un asemenea labirint doar îngerul pelerinilor te poate ajuta. De fapt, pe el te-ai bazat întotdeauna. El ți i-a scos în cale pe rătăcitorul Andronic, pe părintele Bogdan de la Paris, pe doamna Petrina de la Iași și pe artistul fotograf Dmitri Brickman din Tel Aviv. Fiecare ți-a dat cheița fermecată de care aveai nevoie la momentul respectiv. Cu siguranță că ai primit și alte ajutoare – de la îngeri, sfinți, oameni necunoscuți - care te-au ferit de minotaurii ascunși în capcanele labirinturilor. 

Oricum, într-un labirint este bine să ai o hartă și un înger păzitor, adică o călăuză. Acum, călăuza este Dima Brickman, el deține și harta. Un fotoreporter care a surprins pas cu pas Ierusalimul, în pulsațiile și afectele lui cele mai intime, devine el însuși o hartă. Pe această hartă vie ne poartă Dima Brickman, când străbate cu pas sigur forfota de tineri gălăgioși înfășurați în steagurile Israelului, care își sărbătoresc orașul, spre a ne aduce în ținutul său de inimă: Ierusalimul armenesc.

Și deodată se face liniște. O liniște a altui tărâm. Nu trecem mai mult de două-trei coturi de stradă și zumzetul tinerilor evrei dispare, de ca și cum n-ar fi existat niciodată. O stradă scurtă și dreaptă, numită a Patriarhiei Armene, ne conduce în curtea largă a Mănăstirii Sfântului Apostol Iacob,  întemeiată în secolul al IV-lea de Sf. Grigorie Luminătorul. Aici e sediul Patriarhiei Armene. E lăsatul serii și nu vezi țipenie de om. Lumina superbă a apusului unge zidurile măcinate de vremuri cu mirul căldurii solare.  O tăcere din altă lume ne vorbește din pietrele zidurilor.  Mănăstirea găzduiește în curtea sa catedrala Sf. Iacob, o bibliotecă, o școală de traducători (numită „a sfinților traducători”), chilii, locuințe; toate sunt îngrijite, dar nu dau nici un semn că ar fi locuite. Alături, curtea, la fel de pustie, a Seminarului teologic, în fața căreia, în sfârșit, doi adolescenți. Singurele suflete vii din cartier! Toate porțile sunt închise. Ai senzația că aici viața se trezește doar la anumite ore, bine stabilite. 

În rest se tace. Este marea tăcere armeană, pe care am întâlnit-o și la Ecimiadzin și în toată Armenia: o tăcere a evlaviei față de litera scrisă, a multimilenarei culturi învelite între fațetele pietrei măiestrit șlefuite, a demnității, a îndârjirii naționale, a tragismului istoriei, a...

(Va urma) 

Vedeți și:  
 



joi, 18 ianuarie 2018

#rezist sau nu #rezist?


Viteza de dezvăluire a informațiilor ascunse a crescut în ultima vreme, dar nu a crescut și discernământul colectiv. 
Deci, dezvăluirile de urzeli din umbră nu ajung să lămurească poporul, spre a-l face să acționeze direct și la obiect, ci îl dezorientează și mai tare. 
S-a dovedit că mișcarea anti-psd "rezist" este susținută din afară. De unii care, iarăsi s-a dovedit, nu vor deloc binele României, al bunelor tradiții și moravuri din țara asta. 

Bun, și ce facem, când abuzurile puterii sunt tot mai grave, iar incultura, corupția și incapacitatea clasei politice sunt strigătoare la cer? 

#rezist sau nu #rezist? Aceasta e întrebarea! 

Ce facem, când vedem căn Piață ies tot felul de oameni, orientați politic sau nu", dezgustați de coruptie, dar fără proiecte de țară, ori cu proiecte de import?
Păi tocmai asta trebuie să facem: să nu-i lăsăm de capul lor, să strige ce li s-a spus de departe, ci să sa-i susținem și să îi AJUSTĂM în concretizarea idealurilor! Nu contează cine i-a strâns, de vreme ce înțelepții cetății Române nu au reușit să îi strângă. De vreme ce s-au strâns, este bine să fim acolo, ca să-i susținem în idealurile drepte - debarasarea de clasa coruptă -, dar și ca sa nu-i lăsăm să deturneze mișcarea spre ideologii de import. Este esențial! Aceasta se poate, câtă vreme cei mai mulți manifestanți sunt oameni revoltați, dar fără o agendă concretă. 

Dacă privim puțin la istoria modernă a României, vedem că la fel de tulburi erau apele și în decembrie 1989. Ce doreau forțele străine din diferite colturi de putere ale lumii, care au pregătit decembrie 1989? Unii voiau comunism cu față umană, alții secesionarea țării. Și nu le-a iesit. De ce? Pentru că o parte din aceste forțe - putine - erau interne și doreau realmente debarasarea de comunism. Si pentru că a ieșit foarte multă lume în stradă, care și-a strigat idealul: "Jos comunismul!". Si așa s-a scăpat de comunism si nu s-a pierdut Ardealul, cu toate că planurile inițiale ale mișcării asta prevedeau! Si asta, datorită caracterului popular al mișcării, care a înăbușit tendințele cele mai nocive și distrugătoare. Nu a fost roz după aia, că nu avea cum să fie, dar s-a păstrat țara și s-a dat jos sistemul criminal. 

Să ne amintim că Unirea de la 1859 s-a putut făptui grație curentului naționalist din Europa acelor vremuri? Ori că independența față de turci a fost câștigată datorită unui context belicos internațional mult mai mare, din care România era o mica parte? Trebuia atunci să stăm cu mâinile în sân, că nu ne place masoneria ori nu ne plac rușii, de vreme ce idealurile noastre de țară se suprapuneau parțial cu cele ale lor? Chiar Dumnezeu lucrează cu materialul clientului! 

Istoria nu se scrie după cum vrem noi, dar nici după cum vor puternicii zilei. In istorie functionează principiul terțului inclus (care funcționează la orice revolutie). După acest principiu lucrează Dumnezeu. 

Ce nu poti face singur, faci cu ajutorul altora, dar nu-i obligatoriu sa le urmezi calea 100% si până la capăt, când aceasta este nocivă. Așa au funcționat mereu alianțele și așa s-a făcut întotdeauna istoria. Scenariile concepute în laboratoarele marii politici nu se aplică ad litteram pe teren, pentru că intervine contextul detaliilor concrete, care mereu este altul! Pe acest teren joacă șah politicienii mari cu cei mici și cu popoarele, dar joacă și Dumnezeu!

Mai pe româneste, hai sa scăpăm de răul [cel mai] iminent, de care am văzut că nu putem scăpa cu forțele noastre de acum, iar mai încolo, pentru bunele noastre intenții și rugăciuni, ne mai ajută și Dumnezeu! Că nu e contextul de acolo, de la mama lui, același cu cel de-aici!

Deci: #rezist sau nu #rezist? #rezist, dar pe calea mea!

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XIV)



Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim...


Mărturisesc că, în pregătirea călătoriei la Ierusalim, pusesem accentul pe planul religios și istoric al acesteia, concentrându-ne, ca toți pelerinii, pe obiectivele vechi și de mare rezonanță pentru creștini. Nu ne așteptam ca aspectele „profane” ale locului (din care reținusem valmeșul multicultural și potențialul conflictual interreligios) și mai ales pulsul său socio-politic să ne entuziasmeze. De obicei, cei veniți de departe sunt obtuzi la pasiunile politice ale băștinașilor. Dar energia luminoasă revărsată peste oraș cu ocazia Zilei Ierusalimului nu putea să nu te impresioneze! Chiar dacă nu aveai motive să rezonezi cu entuziasmul miilor de tineri ieșiți să-și serbeze orașul și victoria într-un război controversat, bucuria și solidaritatea de pe fețele lor erau contaminante! Căci numai o bucurie curată poate contamina un străin, nu și patimile unui naționalism egoist: străinii sunt primii care îi sesizează potențialul belicos. Acum, însă, pe 24 mai 2017, rămăsese doar bucuria. Orașul, abia eliberat de sub asediul forțelor de ordine care îl paralizaseră în timpul vizitei lui Donald Trump, este inundat acum de o altă invazie, de data asta jovială și mai puțin protocolară, dar mult mai zgomotoasă: aceea a tinerilor. 
 
Ne bucurăm și noi că Dumnezeu ne-a dăruit a cunoaște și acest modus vivendi atât de tineresc și dinamic al patriarhalei cetăți, pe care, ca pelerini preocupați în special de istorie veche, nu l-am fi bănuit. Multe citadele antice își epuizează puterea de viață, implodând în propriul gol existențial ori devenind, cel mult, muzee în aer liber. Nu este acesta cazul Ierusalimului, pe care numai de epuizare nu îl poți acuza! Tinerețea și vitalitatea sa fremătătoare lasă în umbră metropole mult mai tinere și mai prospere, ca New-York-ul, Tokyo, Frankfurt, Londra sau Moscova, în care localnicii se plâng mereu de stress și depresii. Poate că moartea e mai aproape pe străzile Ierusalimului decât în metrolopele nordului, dar și dragostea de viață și patriotismul localnicilor sunt mai mari.


Dictonul rabinului cordobez

Densitatea simbolică excepțională a orașului o receptează fiecare turist și pelerin; artiștii ajunși aici încearcă s-o exprime; nu tuturor le reușește. „Este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim. Nu există poezie, nu există cântec, fapt şi lucru care să poată exprima ce simte cineva când pronunţă cuvântul Ierusalim. Acest cuvânt cuprinde totul”, spunea rabinul Iosef Wasserman, argumentând cu un citat din rabinul medieval cordobez Şmuel Ha-Naghid, care spunea acum o mie de ani: „Dacă cineva a scris chiar cinci mii de poezii, dar nu a scris nici o poezie despre Ierusalim, este ca şi cum n-ar fi scris nimic. Dar dacă el va scrie o singură poezie despre Ierusalim, în această poezie el va exprima totul, pentru că este deosebit de greu a vorbi despre Ierusalim”.
Fără a fi cunoscut vechiul dicton al rabinului-poet din Cordoba, am simțit și eu, în urma acestui pelerinaj, nevoia de a scrie cel puțin un poem despre sfânta cetate, care mi-a arătat atâta mărinimie și m-a împresurat cu daruri atât de bogate. Un poem pe care și eu l-am voit a cuprinde „totul”, așa cum pot literele uneori să o facă. Această „totalitate”, inerent fragmentară, asemeni unui poliedru de cristal, se poate revărsa oricând în alte culori și lumini, în alte semnificații. Și în alte întâmplări și poeme. 
 
Una din aceste noi „întâmplări și poeme” este întâlnirea cu artistul fotograf Dmitri Brickman, cel mai inspirat poet vizual al Ierusalimului, din câți am cunoscut. Despre genialele sale video-eseuri și interpretări fotografice ale cărților și toposurilor sacre ale omenirii am scris nu demult. Dmitri Brickman a acceptat să vină special de la Tel Aviv să se întâlnească cu noi, pentru a ne arăta câte ceva din misterele bătrânei cetăți. Ca autor a câteva fotoalbume și filme de artă despre Ierusalim, cunoaște ca nimeni altul orașul. Dar pentru că este foarte ocupat, și pentru că și noi, pelerinii, avem agenda încărcată, nu am găsit moment mai potrivit a ne întâlni decât aglomerata Zi a Ierusalimului. Și tocmai la Poarta Jaffa, care este literalmente sufocată de hoardele de tineri cu steaguri, aflați în permanentă mișcare. Mulțimile împing din toate părțile. Cum ne vom găsi în acest furnicar? Zgomotul e atât de mare, încât vorbitul la telefon e inutil. Dar Dmitri e un om cu prezență de spirit și, la cei 1 metru 90 ai săi, se urcă pe o piatră masivă din fața porții, așa că devine ușor de observat în marea de oameni. Ne întâlnim. 
 
Înotăm în marea de oameni; la fiece pas spunem „excuse me!” și mulțimea compactă ne face loc, astfel că înaintăm fără să împingem și să fim împinși; într-o aglomerație bucureșteană nu s-ar fi întâmplat asta. Nici urmă de agresivitate la acești tineri înfășurați în steaguri alb-albastre cu steaua lui David, care realmente știu să-și sărbătorească identitatea! După câteva zeci de metri de înot prin zumzetul neostoit al mulțimii, deodată se face liniște: o liniște mare, din alt tărâm! Parcă și lumina s-a schimbat! Am intrat în Cartierul Armenesc.


(Va urma) 

Vedeți și:  
 

duminică, 7 ianuarie 2018

Ierusalimul sau Zona. Note de pelerinaj (XIII)



Ierusalimul în haina marilor speranțe

Ziua Ierusalimului
Revenirea în Ierusalim după fascinantul periplu la Ierihon, Carantania și Iordan, ne readuce cu picioarele pe pământ. Descindem într-un Ierusalim mult mai terestru decât cel pe care l-am lăsat la plecare. Dezbrăcat de alura sa mistică, pe care am receptat-o atât de vibrant, Ierusalimul se readună după istorica vizită a lui Trump. Tensiunea de dinaintea vizitei, care solicitase intens, timp de două zile, toate forțele civile și militare ale orașului, transformându-l într-o fortăreață strașnic supravegheată, s-a destins și și-a schimbat coloratura, fără să se risipească cu totul. Aceiași militari și oameni de ordine cu mitraliere, concentrați în nodurile strategice ale urbei, și-au schimbat radical atitudinea: frunțile încruntate s-au destins, mâna încordată până acum câteva ore pe armă azvârle cutiile golite de bere și pungile de la snacks-uri peste gazon, acoperit de gunoaie ca după un pick-nick popular – semne ale mulțimii ieșite să întâmpine alaiul prezidențial și rămase pe străzi, ca la o sărbătoare națională. Relaxarea domnește în aer, ca un fum somptuos de țigară vălătucit peste oraș, atestând o bătălie câștigată. 
 
Abia acum avem răgazul să observăm steagurile americane și israeliene, panourile stradale și lozincile cu care a fost întâmpinat proaspătul președinte al Americii. Panouri modeste ca dimensiuni și realizare și destul de puține – israelienii nu prea iubesc publicitatea stradală - , dar îndrăznețe și pe alocuri profetice ca mesaj. „Welcome, Mr. President! Time to move the US embassy to Israel’s capital”; „Trump is a friend of Zion”, caricaturi simpliste cu pungi de dolari americani, alături de unui arab cu jungherul în mână, comentate prea explicit și nediplomatic „Thank you, America!”. 

Nu e ceea ce s-ar numi campanie agresivă, nici cult al personalității sau propagandă instrumentată de vreun mega-trust publicitar – neprofesionalismul realizării lor și amplasarea stradală pripită trădează mai degrabă o manifestare cvasi-spontană, dar cu atât mai impresionantă, a entuziasmului popular față de „marele frate”, cu care cosmopolitul mental israelian pare să aibă atât de mult în comun. Nu comentez dacă un asemenea protocol susține imaginea Israelului și a Americii, sau dimpotrivă. Dar sentimentul general că vizita președintelui, inclusiv închinarea cuplului prezindențial american la Sfântul Mormânt, are o mare importanță istorică, plutește în aer.

Și Ierusalimul tinerilor
 
Acest entuziasm popular va fi continuat a doua zi, 24 mai, pe un alt plan, tot al sentimentului național, dar de altă factură: mai caldă, mai tinerească și degajată, dar și mai covârșitoare prin sinceritate și amploare. Este Ziua Ierusalimului, sărbătorirea eliberării părţii estice a orașului, a Muntelui Templului şi a Zidului de Apus (aflate până atunci sub administrație iordaniană), în timpul Războiului de 6 zile din iunie 1967, când armata israeliană a ocupat fulgerător și Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Această victorie răsunătoare, dar controversată, împotriva coaliției arabe formate din Egipt, Iordania și Siria a creat o mare solidaritate națională și a reaprins flacăra speranței în rândul evreilor din Israel și din restul lumii. Aceștia au început să se adune anual la Ierusalim pe 28 ale lunii lyar, dată care consemnează, după calendarul evreiesc (cu cronologie de la Facerea Lumii) marea victorie. Evreii și-au recăpătat astfel dreptul de a se închina la Zidul Plângerii și la alte locuri sfinte ale lor, la care accesul le fusese oprit în timpul ocupației iordaniene. 
 
Mărturisesc că nu am văzut nicăieri în lumea asta mare, atât cât am cutreierat-o, manifestare de patriotism mai sinceră, energică și luminoasă în același timp, decât cea din timpul Zilei Ierusalimului. Nici urmă de militarism, violență sau vulgaritate în mulțimile formate în special din tineri, adunate în jurul Porții Jaffa și în alte părți ale Orașului Vechi. Eram și eu atunci acolo, printre ei, la Poarta Jaffa. Tineri și tinere în tricouri albe, unii, cu rucksaci după ei, veniți de departe, purtând steagurile albe ale Israelului cu steaua albastră a lui David, fluturând deasupra capetelor, radiau o stare de bucurie curată și stenică, molipsitoare. Puteai trece lejer printre ei, chiar dacă nu erai cu ei, fără frica de a fi strivit. Și erau cu miile. 

Nu știu câți dintre ei puteau fi numiți „fundamentaliști”, chiar dacă unii purtau costumația tradițională, dar privirile nu trădau nimic din rigiditatea agresivă asociate acestui adjectiv. Nicăieri nu am văzut vioiciunea, deschiderea și patriotismul atât de armonios îmbinate într-o reuniune de masă. Nici urmă de afectele decadente ale tineretului occidental, nici de moliciunea blazată a tinerilor români, ori de obștescul teribilism juvenil. Asemenea adâncime și forță a privirilor unor adolescenți, și încă a mii de adolescenți, nu am mai cunoscut! Parcă descindeai într-o altă epocă sau, mai precis, într-o altă civilizație, în care tineretul știe să se bucure, păstrându-și vivacitatea și neîntinarea. Băieți și fete cu asemenea priviri curate și joviale am mai întâlnit în Europa doar în fotografiile interbelice ori mai vechi. De vei întreba un adolescent român, dar chiar și un educator al tineretului din România sau din restul Europei dacă se mai poate trăi în acest fel, îți vor spune, invariabil, că nu: noi ne-am pierdut speranța; ei, nu. 
 
Oamenii se fac sclavii vremurilor atunci când nu au un ideal. Idealul este cel care ne susține orizontul dincolo de presiunea istoriei. Citeam în ochii lor, mai ales a celor veniți de foarte departe, bucuria de a regăsi o țară strămoșească, pe care o crezuseră piedută de mii de ani! O bucurie pe măsura credinței și a memoriei, generatoare de tot atâta speranță și forță interioară. Doar cel convins că Dumnezeu este cu el le poate avea. „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!”

Frumusețea lăuntrică a tinerilor evrei, pe care am observat-o și în alte zile ale pelerinajului, este cea care m-a sunt convins că Israelul are un viitor, și încă unul pe măsura privirilor și energiei acestor tineri.

(Va urma)

Vedeți și: